De ce nu mai citim?

Pun întrebarea cu „mai citim” pentru că în tinerețea mea (înainte de 1990) oamenii citeau. Desigur, nu toți, dar o mare parte. Pe atunci accesul la cultură nu era ușor, și uneori urmăream o carte multă vreme pentru a o putea cumpăra. Era un privilegiu să ai și să citești cărți de calitate.
Începând cu copiii nostri și terminând cu noi, părinții, cei mai mulți dintre noi nu ne dăm seama că accesul la cultură este un privilegiu: privilegiul de a merge la școală, de a avea profesori buni, de a merge la un concert bun, de a citi o carte care te îmbogățește sufletește, de a avea acces la un lăcaș de cultură sau la biserică, și toate acestea fără bani.
Avem acces gratuit la cărțile bibliotecilor, dar prea puțin ne folosim de acest lucru. De ce? Pentru că avem Internetul? Pentru că nu trebuie să plătim? Pentru că nu avem timp? Pentru că nu avem motivație?
Cred că lumea nu mai are nevoie de dezvoltarea sensibilității. Citind literatură clasică, ascultând muzică clasică, privind o operă de artă a unui mare maestru al penelului sau al daltei, ne dezvoltăm sensibilitatea. Ori oamenii nu mai doresc acest lucru într-o lume în care pentru cei mai mulți sensibiltatea constituie un handicap.

Advertisements

Întrebare

M-am gândit de multe ori la oamenii plini de bani, care iși datorează existența opulentă necinstei și unui întreg arsenal care vine la pachet cu asta: o coloană vertebrală extrem de flexibilă și cu mișcare condiționată de direcția bătăii vântului, ”simțul de orientare în teren” care îi face să știe ce relații să cultive și cui să se ofere voluntar cu semnătură în alb pentru tot ceea ce înseamnă nevoi personale și ne, lipsa de scrupule, tupeul, ignorarea valorii reale, etc. Mă întreb cum oare fac acești indivizi educație copiilor lor – admițând că ar avea timp și pentru așa ceva… Oare își învață copii de mici să fure, le deschid gustul pentru opulență, le spun că stă în puterea lor să aibă totul – adică mulți bani, pe care ”fraieri” ca mine nu ar putea să și-i imagineze. Oare îi învață că banii=putere, iar dacă ai putere poți avea ce vrei ? Mi-l imaginez pe fostul meu patron –cum își educă el nepoții: pornește de la bază – banii, ce sunt și ce se poate face cu ei. Ce șansă au copiii acești să fie oameni de caracter în viață ? Poate doar șansa oferită de un bun instinct al adevăratelor valori, dar puțin probabil. Căci ce naște din pisică…

Patul lui Procust în variantă actuală

Cred că frumusețea este supraapreciată. Mă refer la tiparul de frumusețe impus de către societate. Spun „de către societate”, dar de fapt este vorba despre anumiți oameni care au interese meschine (era să spun „care știu foarte bine ce fac”, dar care, de fapt, nu știu ce fac). Avem tipare peste tot și în toate domeniile : în ceea ce privește felul în care trebuie să arătăm, să învățăm, să gândim, să mâncăm sănătos, să avem atitudinea față de muncă, să facem sport, să ne trăim viețile.
Societatea în care trăim (?!) este un soi de pat al lui Procust în variantă actuală.
Dacă nu corespundem standardelor actuale de frumusețe – ne simțim frustrați. Ne supunem la tot felul de chinuri pentru a încerca să copiem niște modele impuse de „frumusețe” fizică, nenaturale, create în săli de operații, saloane scumpe de înfrumusețare și photoshop. Este o industrie în domeniu (printre cele mai profitabile, de altfel).
Dacă învățăm sau gândim altfel decât în tiparele stabilite, nu avem rezultate prea bune la școală ; dacă nu mâncăm „sănătos” ne simțim vinovați pentru că suntem obezi și suferim de tot felul de boli, rău pe care ni-l facem cu mâna noastră, (vezi zicala „ne săpăm mormântul cu dinții noștri”). De fapt, de cele mai multe ori asta se întâmplă din cauza hranei modificate genetic, și a hormonilor cu care sunt hrănite animalele și peștii care constituie hrana noastră, la care corpul nostru nu mai face față să contracareze efectele nocive.
Dacă nu trăim potrivit noilor standarde – având relații superficiale, mergând la team-building-uri, făcând sport și muncind în echipă, trăind cu datorii la bancă și muncind până ne spălăm pe creiere, neavând timp să fim preocupați de „de ce”-uri și familie, de frumos-ul frumos, nu de cel stabilit de alții, suntem dați la o parte. Nu trebuie să avem timp să vedem nebunia unei societăți în care oamenii care nu sunt STAS (nici un pas / fără STAS), sunt marginalizați doar pentru asta, de parcă ar avea ciumă. Habar nu avem să trăim liber. După atâția ani de trăit în colivie, nu am zbura nici dacă ne-ar deschide cineva ușa coliviei. Nu am ști ce să facem cu libertatea noastră, pentru că habar nu avem ce este aceea libertate. Nu știm să răspundem unei mâini întinse, suntem bănuitori și nu înțelegm pentru ce ar vrea cineva să ne întindă mâna, admițând că cineva ar mai face asta.
Oamenii merg la biserică, țin diete și pretind că țin post, bat mătănii și impun celor mai puțin duși „la biserică„ tot felul de reguli, care de care mai restrictive, dar nu se transformă de loc, în spiritul creștin. Nu știu ce este aceea milostenie, iubire, înțelegere, căldură sufletească. Nu îi interesează ce simte cel de lângă ei. Aruncă cu vorbe, țipă unii la alții, sunt nepăsători, etc. Mă apuncă depresia dacă mai continui să enumăr.
Haideți să ne schimbăm, până nu este prea târziu ! Numai pe noi ne putem schimba, căutându-l pe Dumnezeu în noi !

Îmi place

Îmi place că există Dumnezeu pe care îl caut în fiecare zi în mine și care știu că există
Îmi place când mă trezesc dimineața și zâmbesc
Îmi place aerul după ploaie
Îmi place când sunt fericită și pot la rândul meu să-i bucur pe ceilalți din preaplinul meu
Îmi place să văd munții
Îmi place să văd marea
Îmi plac oamenii buni, oamenii care știu să se bucure, oamenii care zâmbesc, oamenii care au mereu ceva de dăruit celor de lângă ei, oamenii plini de viață
Îmi place să ascult „Oda bucuriei”
Îmi place să învăț ceva nou în fiecare zi
Îmi place să dăruiesc și să primesc mângâieri
Îmi place să sper
Îmi place să ascult oameni inteligenți, care au ceva de spus
Îmi place îmbrățișarea unui bărbat, după
Îmi place să fac lumea să râdă
Îmi place să schimb în bine o stare de spirit negativă
Îmi place îmbrățișarea unui copil
Îmi place să privesc focul în sobă
Îmi place să mănânc și să beau din vase de lut
Îmi place să citesc, cuibărită în pat
Îmi place Crăciunul
Îmi place „Pieta” de Michelangelo
Îmi place când sunt îndrăgostită
Îmi place când înțeleg
Îmi place când oamenii se închină înainte de a mânca
Lista ar putea continua la nesfârșit. Concluzia: îmi place că sunt vie, că trăiesc. Lumea este frumoasă, dacă o cauți. Frumusețea este în tine, la fel și iubirea. Zâmbește, iubește, bucură-te de viață și de tot ce-ti oferă Dumnezeu cu marea sa grație divină!

Viața este un dar – să nu-l irosim

Viața este un dar, pe care îl primim și pentru care noi facem mare lucru, îl privim ca fiind de la sine înțeles, considerăm că ni se cuvine. Dumnezeu, parinții, medicii, familia, prietenii, profesorii sunt cei care muncesc la aducerea noastră pe lume și contribuie la dezvoltarea noastră ulterioară, până ajungem adulți.
Datoria noastră față de Dumnezeu și față de cei care au fost lângă noi de-a lungul vieții noastre, este să facem și noi, la rândul nostru ceva, să lăsăm în urma noastră ceva, ca semn că am trecut prin viață. Asta nu înseamna să facem măcar o crimă sau să tăiem vreo 200-300 de copaci, să facem o gaură în stratul de ozon sau să provocăm un război – aș spune, ba dimpotrivă. Să creștem măcar un copil, să plantăm un copac, să luptăm împotriva poluării și pentru pace.
Sunt convinsă că fiecare dintre noi venim pe această lume cu un scop, cu o misiune, să facem ceva în folosul celorlalți. Problema nu este numai să faci binele, ci și să-l cauți. Să cauți scopul pentru care ai fost adus în această lume. Unii știu din tinerețe care e misiunea lor, alții caută aproape toată viața. Din orice categorie am face parte, trebuie să încercăm să facem bine nouă și celor din jurul nostru.
Pe de altă parte, cred că este foarte important să înțelegem ce și de ce ni se ivește în viață, nimic nu e întâmplător, ci își are rostul său. Trebuie să ne învățăm lecția în această viață pe care am primit-o aici, pe Pământ. Dacă nu o învățăm, nu ne-am atins scopul venirii aici. Noi venim cu o „zestre” aici, zestre care cuprinde și lucruri pe care le avem de învățat, și pe care le-am ignorat sau le-am trăit greșit într-o viață anterioară. Spre exemplu, dacă nu ne găsim iubirea, nu ne putem găsi perechea, avem de învățat lecția iubirii, a iubirii, nu pe cea a atașamentului. Cred că trebuie să avem răbdare, să înțelegem ce și de ce ni se întâmplă, să acceptăm ceea ce ni se întâmplă și lecția va fi trecută.
Dacă ni se oferă darul de a tămădui – să o facem fără a condiționa acest lucru de un câștig imediat. Dacă ni se oferă un dar artistic – să îi bucurăm pe semenii noștri cu el, fără a fi plini de noi, infatuați – talentul nu ne aparține, noi am depus doar munca, pentru a-l cultiva. Pentru orice dar primit de noi de la Dumnezeu, suntem datori să muncim pentru a-l cultiva și a oferi semenilor noștri roadele sale, ca să facem bine, să ajutăm, să-i bucurăm pe ceilalți. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, deci hai să-l lăsăm să lucreze și prin noi!
O viață statică, în care nu facem nimic, ci doar vegetăm, este o viață pierdută, fără nici o satisfacție. Lipsa de satisfacție ne schilodește sufletește, ne imbolnăvește, ca și lipsa de bucurii, somn sau hrană de orice fel.
Chiar dacă greșim uneori, ne asumăm greșelile, le îndreptăm și mergem mai departe. Important este să nu stagnăm, să ne bucurăm de viață și să-i bucurăm și pe cei din jurul nostru, pentru că altfel nici bucuria noastră nu ar exista. Nu ați observat că nu putem trăi bucuria singuri?

Despre femei

Înainte de toate suntem femei – societatea comunistă ne-a făcut „femeia-ofițer, femeia-brigadier, femeia-sudor”, etc, gâdilându-ne orgoliul care ne îndemna și pe noi, femeile, să fim independente financiar, și de să ieșim în lume și să fim tratate de pe poziții „egale” cu bărbații. E, nu a fost chiar așa… Rezultatele nu au fost cele mai bune pentru noi și desigur, nici pentru cei ce ne înconjoară.
Am avut parte de mult mai multă muncă, pentru că trebuia să mergem la serviciu, iar dupa 8-10 ore de muncă – 6 zile din cele 7 ale săptămâni !!! – acasă ne aștepta munca de femeie. Dacă eram căsătorite, aveam în grijă încă 2-3 persoane, care gravitau în jurul nostru, căci bărbatul „nu se făcea” să spele rufe, să se ocupe de copii, să facă curățenie sau mâncare. Mentalitatea veche, referitoare la „treburile de muiere” se împletea în mod dizarmonios cu cea nouă, în care femeia era liberă să muncească și în afara căminului, că era „tovarășă” și trebuia să fie și „în câmpul muncii”. Și așa, a trecut timpul, și cum, ce nu te omoară, te întărește, s-a întărit și femeia, și a ajuns mai puternică decât bărbatul, in multe cazuri.
Femeile au aspect puternic, „fac și sală” cele care „se respectă”, își aleg partenerii de sex, participă la spectacole de streeptease la care urlă ca dementele, căci și așa doresc să se adapteze noii societăți, nu că le-ar duce la paroxism vederea unui mascul plin de mușchi ca o planșă de anatomie, care face pe virilul, dezbrăcat în fața femeilor dezlănțuite. Femeia modernă are carieră, câștigă mulți bani (dacă dă lovitura și știe să-și aleagă relațiile), sau muncește de „dă în brânci” pentru te miri ce, iar dacă se fac diponibilizări, femeia este prima pe listă (criteriul competenței !!!). De multe ori patronul ne diponibilizează pe cele care suntem unice întreținătoare de familie, pentru că e mult mai ușor să disponibilizezi o femeie care nu are lângă ea un bărbat, care chiar dacă nu e el cine știe ce, poate să producă cel puțin neplăceri. Femeia plânge, e disperată, dar își canalizează energia sprea a-și găsi un nou loc de muncă, pentru că nu-și poate lăsa copiii fără cele trebuitoare. Și uite așa, devine mai puternică.
O dată cu asta, ne pierdem din feminitate, dar insistăm pe menținerea artificială a tinereții. Femeia apelează la botox, silicoane, operații estetice, unghii, păr, gene, etc, false. Multe femei au ajuns inexpresive și ca de plastic, uitând că de fapt frumusețea la o vârstă care este departe de a mai fi fragedă, este dată de expresivitate, de oglindirea bogăției de dinăuntru. Artificiale la 50 de ani, îmbrăcate și machiate ca la 20, nu suntem frumoase, ci ridicole.
Ne-ar sta mai bine cu câteva riduri care ne fac expresive și arată firesc, pentru că sunt naturale, îmbrăcate discred, comod și cu oarecare eleganță. Ne-ar „prinde” o atitudine plină de înțelegere, dragoste și umor – care fie vorba între noi – ne poate salva din multe situații care ar putea degenera înspre ridicol, mânie, despărțiri sau și mai rău.
Pledez pentur femeia inteligentă, cu o frumusete care izvorăște de dinăuntru, iubitoare și înțelegătoare, care are timp să șteagă lacrima unui copil și să-și sprijine bărbatul atunci când este și el om, nu Superman. Pledez pentru femeia care clădește în copiii ei bunul simț, credința și iubirea. Pledez pentru femeia cu puțin mister, care știe cât și ce să spună, care știe să asculte, să înteleagă, să aline și să hrănească.
Pe de altă parte, cum nu există yin fără yang, pledez pentru bărbatul care își iubește și își respectă femeia. Bărbatul care muncește, își asumă responsabilitate de „cap de familie”, care nu uită de femeie și copii la prima ocazie. Bărbatul puternic, care nu își folosește forța în lupta cu femeia, ci pentru sprijinul familiei lui și a celor slabi. Bărbatul care își face femeia să fie frumoasă și fericită, iar familia să se simtă în siguranță, pentru că el este acolo.
PLEDEZ PENTRU BUN SIMT !
Fiecare dintre noi, simte, când e doar cu sine, când e sincer cu sine, simte când ceea ce face e bine sau rău. Dacă încercăm fiecare să trăim curat, să facem curat întâi în noi și apoi în jurul nostru, cred ca societatea aberantă în care trăim se va schimba în bine, iar femeia și bărbatul își vor redescoperi adevăratele rosturi în viață.

Căsătoria – a fost, și este și va fi…

De când sunt mici, fetițele visează la o nuntă ca în povești, cu un făt-frumos, cu care vor trăi fericite până la adânci bătrâneți. Va fi ziua în care ele vor fi prințese, drept urmare rochiile rămân în viziunea lor asemănătoare celor ale ilenelor din povești.
Când devin tinere domnișoare, chestia cu căsătoria devine un „must have”. E drept, acum se fac întâi repetiții 1-5 ani sau după gust/situație, așa că celebrul alb al rochiei de mireasă a devenit beige sau mai știu eu ce altă culoare. Dar nu culoarea rochiei este importantă – deși rochia miresei este elementul central de interes în cadrul evenimentului – ci ceea ce se întâmplă după nuntă, și care înseamnă „drumul care duce nicăieri, calea sfintei căsătorii”. Taina căsătoriei? Ce este asta? Taina căsătoriei este unică și are legătură cu Dumnezeu, dar e cu totul altceva… Trecerea pe la biserică este doar un obicei, căci azi dă bine treaba cu biserica, habar nu au de taina căsătoriei.
Să dai piept cu căsnicia nu înseamnă numai sex, săruturi pline de pasiune, tandrețe și priviri pline de iubire, omletă mâncată în doi și spălat farfuria împreună. Peste asta se trece repede, unii neavând parte nici măcar de acest sirop de dinaintea felului principal. Scenariul poate fi oarecum divers, dar problema principală este dacă cei doi se tolerează, și au răbdare unul cu celălalt. Dacă la început se ocupă mica doamnă de cuibușor, încep și divergentele privitoare la ce amenajăm, unde amenajăm și cu cât amenajăm. Dacă am trecut cu bine peste asta – unii mai jumuliți, alții nu, că au căpătat grosul de la mama și de la tata – un alt „must have” este mașina (cât mai mare și mai tare) și concediile în străinătate. Unii mai puțin norocoși în ceea ce privește averea părintească, se „înhamă” la multinaționale, înglodați în datorii și sperând la o viață cât mai îndestulată. Oricum, este ca în rotița hamsterului, trebuie să dai continuu din lăbuțe, fără a avea timp să admiri peisajul (adică să trăiești). Împrumuturile sunt pe termen lung, dar pe lângă asta vrem și mașina, și concediul în străinătate, și haine de firmă, și o căsuță de vacanță măcar la Poiana Tapului. Dorințele cresc, așa e „trend-ul”, viteza rotiței crește și ea și trebuie să depui un efort din ce în ce mai mare. Lucrurile se complică, dar acesta este omul de tip nou, agreat de patronii multinaționalelor. Astfel de oamenii, tineri și mereu flămânzi, reprezintă omul de tip nou, care face totul pentru a câștiga cât mai mulți bani.
La un moment dat, poate ar fi bine să facă un copil? Se pun pe treabă, deși e o mică problemă, pentru că sexul care sfârâia, s-a cam fâsâit: ea nu mai e ca o floricică (s-a cam ofilit și a făcut colăcei de atât stat pe scaun), iar el nu prea mai are chef, că e obosit, iar colega nou venită are decolteul mai plin … de interes.
Mă rog, familia se urnește și se naște primul (uneori singurul vlăstar), care va fi prilej de bucurie, nesomn, certuri, îngrijorări și principală preocupare pentru părinții săi. După primul an, „ăla micu” ajunge la creșa, la bunici sau la bonă, și pentru mult timp, cu ei rămâne! Părinții, prinși în activitatea profesională 11-12 ore pe zi + naveta, nu prea au timp de el (și nici de ei înșiși), doar în vacanță sau în vreun week-end. Copilul crește fără prezența parinților și se refugiază, când dă de gustul calculatorului și al tabletei, în viața virtuală. Cenzura părintească a aproape absentă sau prea slabă, așa că vlăstarul are la dispoziție totul pentru o educație temeinică. Are Internetul, cu tot ce poate pune la dispoziție, de la istoria vibratorului, până la sexul online, și de la teste de mate (total neinteresante dacă nu sunt gata rezolvate), până la ultimele stiri despre ce grozăvii mai fac vedetele rock. Filmele la TV abundă în violență, crime, distrugeri în masă, lupte și filme de groază, care de care mai dătătoare de idei și nesomn. Așa că tânărul ajunge de multe ori necomunicativ, dezinteresat de orice nu încape în portofel sau nu oferă o satisfacție rapidă și dătătoare de uitare. Unii sunt ambițioși, învață cu încrâncenare și luptă să fie primii, ca să ajungă să facă parte din gașca ce le va oferi bunăstarea dătătoare de dorinți fără sfârșit.
În cele din urmă părinții se trezesc singuri, fără copiii care, odată plecați pe calea lor, nu mai au timp de părinții care nu au avut timp de ei. Cei doi soți descoperă că sunt singuri, copiii sunt departe (în preocupări și poate și în spațiu), că nu au prieteni ci doar colegi sau parteneri de afaceri. Viața a trecut pe lângă ei, iar ei nu au construit nimic solid în relația lor, nu s-au bucurat de familia lor, au uitat de părinți și de ceea ce se numește iubire. Au pierdut esențialul, iar dupa 30-40 de ani de căsătorie, dacă nu divorțează, își scot ochii pentru te miri ce.
Am făcut un scenariu posibil, nu prea complex, dar cred că fiecare a recunoscut câteva elemente prezente în viața sa.
Nu vreau să înțelegeți că lupt împotriva căsătoriei, este un rău necesar, dar poate fi o școală bună, dacă cei doi „se iau” pentru a crește impreună ei înșiși și pe lângă ei, un copil sau cinci, dar cu iubire, dăruire și devotament. Aș vrea să vă rog să fiți deștepti, adică treji, pentru că familia chiar este celula de bază a societății, iar dacă acolo lucrurile merg bine, sunt șanse să se formeze oameni noi, cu discernământ între bine și rău, oameni care știu să spună NU ticăloșiei și DA valorilor reale. Doamne ajută !

Ajutor sau viață furată ?

La noi, românii, mulți dintre părinți – vorbesc despre cei normali, nu despre cei care își abandonează copiii – își cresc urmașii oferindu-le tot ceea ce pot și adeseori trec peste ceea își pot permite. Mă refer la partea materială. Prin nu știu ce mecanism sufletesc, oamenii de azi cred că trebuie să ofere copiilor tot ce visează aceștia, încercând prin asta să compenseze absența lor de lângă copii și totodată să le arate cât de mult îi iubesc. Își bombardează copiii cu o abundență de haine, încălțăminte, jucării, mâncare nesănătoasă, tablete și laptop-uri, etc. Copiii nu mai merg la școală pe jos, hârjonindu-se împreună cu colegii, ci sunt duși cu mașina familiei, a firmei sau cu taxiul. Ei nu trebuie să se chinuie prea mult să fie atenți la ore, să-și rezolve problemele legate de teme sau examene și teste de tot felul. Nu! Din clasele primare au meditatori, la toate materiile dacă se poate, oameni plătiți să „bage în capul odraslei” tot ce acesta nu a prins la școală, pentru că se juca pe telefon, sau o siktirea pe profa de mate sau pentru că profesorii consideră că nu are rost să-și mai facă datoria la ore. Pe lângă meditațiile sortite să-i țină departe de analfabetism și corijențe, copiilor trebuie să li se cultive talentele reale sau ambițiile artistice nerealizate ale părinților. Așa că sunt duși – tot motorizat – la diverse activități artistice. Păi ce, să bată mingia pe maidan ?
Copiii nu mai sunt copii. Nu mai aleargă pe afară, nu se mai joacă cu alți copii, nu își rezolvă singuri problemele lor, nu mai citesc povești sau Jules Verne. Sunt niște mici adulți cu viața furată de către niște părinți, care își închipuie că oferindu-le „totul” copiilor lor sunt niste părinți buni. Copiii de azi nu au parte de dragoste și căldură, dar mai ales de prezența părinților. Părinții lucrează zi-lumină să câștige cât mai mult, pentru a putea oferi copiilor „totul”, dar de fapt lipsindu-i de ceea ce copiii au cea mai mare nevoie: prezența parinților. Când termină școala, cei mai mulți nu știu să se exprime, să relaționeze, să respecte, nu au simțul datoriei, etc. Au impresia că tot ceea ce li s-a oferit de-a lungul anilor, li se cuvenea, și tot așa, așteptă „totul” servit, în continuare.
Așa că părinții iubitori se zbat în continuare să le ofere tinerilor (foști copii) case, mașini, tot ceea ce au nevoie, ca să nu o „ia de la lingură” Doamne ferește! Dar toate aceste lucruri necesare lor, pentru care tinerii ar trebui să muncească pentru a le dobândi singuri, fac parte din viața și formarea tinerilor. Faptul că își cumpără ceea ce au nevoie cu banii munciți de ei, cum pot și când pot, așteptând să aibă cu ce și uneori făcând sacrificii, le oferă satisfacții pe măsură. Vor prețui mai mult fiecare lucru din casa lor și vor cunoaște cu adevărat valoarea banilor. De fapt, cu cât este drumul mai greu, cu atât este mai mare satisfacția de a ajunge la destinație. Iar când ajungi la destinație, plin de satisfacție, constați că de fapt drumul, cu tot efortul și lupta pe care le-a presupus, drumul a avut farmecul său și ți-a oferit multe bucurii pe parcurs.
Toți am venit pe lumea asta să învățăm ceva, iar problemele pe care le avem de rezolvat de-a lungul vieții fac parte din „școala” noastră. Dragi părinți, haideți să invățăm să ne iubim copiii. Haideți să petrecem cu ei cât mai mult timp posibil, haideți să îi îvățăm să muncească, să iubească și să-și manifeste iubirea, haideți să le oferim cea mai bună educație pentru a le da o șansă reală în viață. Haideți să ne învățăm copiii să iubească și să respecte natura, sub toate aspectele ei, haideți să-i învățăm să ne respecte, respectându-i la rândul nostru. Haideți să-i educăm în spiritul adevărului și al asumării răspunderii. Haideți să nu îi deformăm și să nu le furăm viața, din prea multă dragoste. Niciodată nu e prea târziu să învățăm și să-i ajutăm pe alții cu experiența noastră!

RELIGIE VS RĂTĂCIRE

Într-o lume în care mulți dintre noi simțim că ne-am rătăcit, căutarea unui sprijin adevărat, puternic și omniprezent, este un lucru firesc.
Unii îl caută pe Dumnezeu, alții caută altceva, nici ei nu știu ce. Dumnezeul străbun nu îi mai mulțumește, într-o epocă în care alienarea a atins culmi nebănuite. Vrem ceva și nu știm ce. Vrem să-l „pipăim” pe Atotputernic, vrem ceva „actual”, ancorat în realitatea noastră. Căutăm în afară, ceea ce ar trebui să căutăm în noi. Dumnezeu este în noi, iadul și raiul sunt în noi – trebuie să le căutăm. Trăim curat, străduindu-ne să respectăm adevărul, să iubim, să facem bine sau măcar să nu facem rău, avem gânduri bune, afirmăm și promovăm valori reale, ne bucurăm de tot ce ne oferă natura și o respectăm – acesta este raiul din noi. Trăim pentru bani și imagine, ne facem relații și nu prieteni, suntem preocupați să avem cât mai multe bunuri materiale, muncim pe brânci pentru lux, uităm de omenie, nu avem timp să vedem cum cresc copiii și iarba, călcăm peste alții ca să ajungem noi unde credem că vrem – acesta este iadul din noi.
Ne facem planuri mărețe, Dumnezeu zâmbește și de multe ori ne dă ceea ce ne dorim. Avem impresia că e bine, dar de fapt e o piatră de încercare. Ce facem noi când avem tot ce ne dorim? Din păcate, mulți dintre noi uităm că suntem oameni, credem că tot ceea ce „am realizat” este realizat de noi. Nu, oricât ai munci și orice ai face, dacă nu ai ajutor din partea Domnului, nu faci nimic ! Mulți dintre cei care „au reușit„ în viață, ajung să aibă o imagine deformată despre ei și se iau prea in serios, supradimensionându-se. Nu mai au timp decât pentru ei, și culmea !!! de fapt nici pentru ei, ci pentru satisfacerea dorințelor lor. Problema e că nu se mai pot opri. Moartea îi ia prin surprindere.
Dacă am înțelege mesajul divin, de iubire, adevăr, smerire, am trăi mai cu folos, mai bine și am fi mai fericiți. Și ne-am petrece viața căutând să învățăm ceva și să înțelegem ceva din această lume infinită și minunată. Am privi moartea cu înțelegere și am simți că nu am trăit degeaba.
Dacă vom căuta cu adevărat, cu sufletul curat și dornici de a învăța, ÎL vom găsi. În noi. Ar fi foarte bine dacă am învăța de la copii. Ei sunt extraordinari, păcat că îi ”stricăm”.
Vă invit să citiți povești, dar cu înțelepciune și suflet curat, dornici să învățați. Haideți să fim feți frumoși și ilene cosânzene, nu zmei și cotoroanțe ! Și să trăim fericți până la adânci bătrâneți !

Despre iubire

Iubirea, cred că este cea mai puternică formă de energie din Univers. Isus a fost o manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Isus ne îndeamnă la iubire, dar cred că noi nu suntem cu adevărat capabili de asta.

Cred că măsura iubirii noastre este de fapt măsura în care suntem în comunitate cu Dumnezeu. Noi oamenii ne atașăm, nu iubim. Când vom fi capabili să nu ne mai atașăm, vom fi capabili și de iubire.

A fi intr-o relație presupune asumarea unei doze de risc, încredere în partener, indiferent de câte ori ai fost dezamăgit înainte. Altfel nu poți avea o relație. La un moment dat posibilitatea de a avea încredere într-un partener posibil, scade, scăzând astfel și posibilitatea stabilirii de noi relații. De fapt, disponibilitatea pentru o nouă relație este posibilitatea de a mai avea încredere într-un nou venit în viața ta. Uneori nu credem că mai este posibil (din diverse motive care țin de expriențele anterioare – cât au fost de dure sau traumatizante – sau de pierderea încrederii în sine). Dar, sunt cazuri când simți că dorința de a avea o relație cu o persoană este mai puternică decât neîncrederea și îți asumi riscul. Sigur, acest lucru te scoate complet din zona de confort în care te găseai, dar simți că trăiești. Viața începe să aibă culoare, iar stările sufletești să se schimbe funcție de tot felul de ”semne” de la partener, semne de care acesta nici măcar nu este conștient. Începe o sinusoidă care nu este cel mai bun lucru pentru tine, dar sigur te face să simți că trăiești.

Cred că iubirea, în accepțiunea noastră omenească, presupune atașament, așteptări și reciprocitatea sentimentelor. Dacă nu ar fi așa, nu am mai suferi din dragoste, ci am fi pur și simplu fericiți. Dar când te îndrăgostești, prima apare bucuria și imediat suferința. Amâdouă sunt la fel de intense, dar poate că doar așa se echilibrează situația. Probabil că pe măsură ce anii trec nu ne mai îndrăgostim pentru că nu mai putem face față acestei sinusoide care ne urcă și ne coboară, oscilând între bucurie și suferință. Unii, o mai trăiesc totuși și o percep cu o intensitate mai mare decât în tinerețe, pentru că face un contrast mult mai mare cu viața liniștită pe care o duc. Tinerețea este mai plină de evenimente, așa încât putem intra și ieși din tentativa de dragoste mult mai ușor. Oricum ar fi, chiar dacă ne supunem unor dușuri reci la o vârstă când acestea nu sunt chiar potrivite cordului (ceea ce era odată inima), eu cred că merită, pentru că te face să te simți al naibii de fericit, fie și pentru o perioadă scurtă !